bipolar

azi, am apucat să-ți scriu numele:
o dată, de două ori –
până la douăzeci și doi.
mai apoi, te-am șters.
ți-am șters zâmbetul de pe retina mea,
am șters orice strop de cuvânt venit din partea ta.
am încercat să-ți șterg chiar și culorile din suflet.

atunci am realizat că
te iubesc.
te iubesc până la cer și înapoi,
te iubesc și mai departe, înmulțit cu doi.
te iubesc în gând, în note sau în vers,
te iubesc oricât se poate de firesc.

dar, dar, dar…
te și urăsc.
pentru nopți trăite, dar nu-n același pat,
pentru mintea-mi sucită, învinsă cu șah mat,
și
pentru visele uitate, mult prea ușor, pe raft.

ești tot.
deși îți sună siropos, poate puțin tendențios.
ești soare și lună, iubire și furtună.
ești cântec, ești joc,
ești motivul pentru care inima o ia mereu din loc.

și, totuși, pentru lume ești nimic.
o flamă de lumină vie, un fir de praf în galaxie.
și chiar de am crea amândoi o rază,
lumea nu are timp să ne mai vadă.

14e42a39-dceb-4406-aad3-2924f2411dad

ești vis,
dar lipsa ta îmi e coșmar.

 

 

Fețele lumii #1 – Singurătatea

Pe drumul din fața casei ei treceau mai mereu tineri, unii destul de gălăgioși. De altfel, se gândise încă de când se construia căminul studențesc din apropiere că zilele ei vor deveni mai colorate când copiii aceștia îi vor popula străduța. Știa prea bine care-i treaba cu tinerețea și, acum, se obișnuise cu ei îndeajuns încât să nu mai întoarcă capul când îi auzea.

Uneori, se gândea la felul în care o văd cei ce trec prin fața curții ei. Nu era bătrână: părul încă nu-i încărunțise complet, corpul își păstra încă postura dreaptă și chipul nu trăda tumultul de experiențe din viața ei. Dar poate că, observând-o pe banca micuță din mijlocul curții, vreun băiețaș o fi șuierat printre dinți: „babă senilă”. Totuși, iubea prea mult soarele și liniștea care o cuprindea atunci când își urmărea propriile gânduri împletindu-se printre raze ca să renunțe la acest tabiet. În fiecare zi, ieșea afară, se așeza pe băncuță și… atât. Nu cerea nimic, nu aștepta nimic.402cdfd5e51dd0fc1841a8a035749e7e

Când am zărit-o pentru prima dată, în jurul ei dansau raze de apus de mai, parcă îmbătate de mirosul florilor de primăvară și al teilor. Liniștită, cu mâinile îmbrățișându-se una pe cealaltă, era ea, cu încurajările și temerile ei, cu sentimentele și gândurile ei, cu trecutul și cu viitorul ei așezate acolo, pe băncuța din curte. Dar ce m-a făcut, de fapt, să păstrez omul acesta în minte este că am simțit, uitându-mă la ea, o singurătate frumoasă.

Sigur, vă puteți întreba: cum să fie singurătatea frumoasă? E frumoasă atunci când tu o trăiești frumos. Zi de zi, femeia aceasta își trăia singurătatea pe o bancă, ce-ar fi putut fi chiar banca lui Iona, căci devenea un „locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”. În fața ei, o bancă identică părea că așteaptă pe cineva care să se așeze

pe ea. Au existat, desigur, dimineți în care, în loc să privească banca goală, îl putea privi pe omul pe care l-a iubit o viață. Au existat zile când cele două bănci erau loc de joacă pentru copii. Au existat, bineînțeles, seri în care pe băncile acestea se purtau discuții de tot felul între prietene.

 

Acum, însă, banca era goală. Dar ea nu era acolo să se plângă, ci să învețe cum să trăiască o singurătate frumoasă cu ea însăși.

artă poetică (sau reîntoarcere melodramatică la poezie)

hello, micul meu jurnal.
sunt diana.
și, într-un fel
sau altul
ajung mereu la tine.

mi-am strâns visele pe-un mal.
și iarna
dă să vie.
dar, într-un felsource
sau altul
îmi este aproape bine.

marea e parcă de opal.
și totuși vina
e a ei
că totu-n jur e poezie.
deși, într-un fel
sau altul
am cam uitat de mine.

în mediul ăsta informal,
vreau să-ți transmit:
sunt încă vie.
și, într-un fel
sau altul
vreau să mă întorc la tine.

 

 

Gol

Poate că astăzi voi scrie cel mai trist mesaj din viața mea. Și da, mă privește. Astăzi, m-am privit în oglindă cu ochii străini. Astăzi, mi-am privit mâinile în oglindă cu ochii mei și am început să plâng. Căci mâinile astea își anunță singurătatea îmbrățișându-se reciproc.

Nu e nimic ce aș putea să adaug. Decât poate o floare și durerea pe care am smuls-o din piept și o strecor printre degete. Nu e nimic ce aș putea să mai fac decât să aștept tăcută, în timp ce învârt șuvițe de păr în jurul meu și le las să-mi strângă suferința căuș.

În jurul nostru sunt oameni care trăiesc sfârșitul lumii și tac, îmi spunea cineva. Aș urla doar să știu că mai am o zi aici. Cert este că totul are un sfârșit și, astăzi, în timp ce-mi priveam mâinile în oglindă, eu l-am găsit pe al meu.

Rezumat

Vara mea a fost una simplă și m-a făcut să înțeleg cât de mult contează oamenii care mă înconjoară. A fost o vară în care multe răsărituri m-au prins trează, o vară cu multe întrebări și prea puține răspunsuri și, în cele din urmă, o vară în care am realizat că, cel puțin pentru mine, iubirea este singură forță care mă poate motiva complet. Și nu mă refer doar la iubirea romantică.page

metamorfoze ale nimicului

image

Simt să scriu despre jumătățile de măsură. Despre lucrurile pe care le facem doar parțial, despre sentimente pe care le izgonim doar în sferturi, despre oameni ca jumătați de oameni. Am încetat să mai cred că poți vedea omul în întregimea sa într-o oglindă: vei vedea doar imaginea lui. Ceea ce vrea el să îți arate și, cel mult, ce-i scapă printre degete.

Să n-ai încredere în nimeni, nici măcar în mine.