Gol

Poate că astăzi voi scrie cel mai trist mesaj din viața mea. Și da, mă privește. Astăzi, m-am privit în oglindă cu ochii străini. Astăzi, mi-am privit mâinile în oglindă cu ochii mei și am început să plâng. Căci mâinile astea își anunță singurătatea îmbrățișându-se reciproc.

Nu e nimic ce aș putea să adaug. Decât poate o floare și durerea pe care am smuls-o din piept și o strecor printre degete. Nu e nimic ce aș putea să mai fac decât să aștept tăcută, în timp ce învârt șuvițe de păr în jurul meu și le las să-mi strângă suferința căuș.

În jurul nostru sunt oameni care trăiesc sfârșitul lumii și tac, îmi spunea cineva. Aș urla doar să știu că mai am o zi aici. Cert este că totul are un sfârșit și, astăzi, în timp ce-mi priveam mâinile în oglindă, eu l-am găsit pe al meu.

Rezumat

Vara mea a fost una simplă și m-a făcut să înțeleg cât de mult contează oamenii care mă înconjoară. A fost o vară în care multe răsărituri m-au prins trează, o vară cu multe întrebări și prea puține răspunsuri și, în cele din urmă, o vară în care am realizat că, cel puțin pentru mine, iubirea este singură forță care mă poate motiva complet. Și nu mă refer doar la iubirea romantică.page

Mă pierd.

Aș vrea să scriu însă cuvintele fug de mine și mă simt rău. Ce le-am făcut? Parcă-mi erau prietene. Ce s-a schimbat de cuvintele nu mai alunecă la fel, de nu mai știu să exprim?large (30)

nu mai știu să scriu despre tine.

mă simt de parcă inspirația s-ar fi ascuns

în vreo mare adâncă

iar eu nu știu să înot.

Nu vreau să fiu o altă mască din mulțime. Nu vreau să mă pierd printre rânduri. Fată dragă, revino-ți. Unde ți-e zâmbetul? Ce e cu zâmbetul tău? De ce plângi?

Changes. Challenges. Life.

Trăim. Ne purtăm existența de la o zi la alta și uneori nu ne mai dăm seama de decor. Devine anost. E mereu același, în fiecare zi același. Însă ajungem într-o zi când ni se face dor de noi înșine și încercăm să ne regăsim. Prin amintiri sau preziceri (da, poate sună ciudat, dar cred că ne putem regăsi și-n viitor).

Abia în momentul acesta realizăm cât de multe s-au schimbat în noi de când am uitat sălarge (21) mai observăm, cât de metamorfozată e lumea din jur. Uneori, asta ne descumpănește, ne face nesiguri și temători. Alteori, descoperim că am crescut și că slăbiciunile și poate chiar și unele vise din trecut ne par puerile.

Oare ce vom face în ziua când vom constata schimbările? Poate ne vom bucura, poare vom plânge, dar cu siguranță vom încerca să fixăm noi priorități,să ne programăm următorii pași. Apoi vom porni înflăcărați, urmând să uităm din nou și să ne trezim din nou peste cine știe cât timp și să dăm iar ceața la o parte.

Schimbări au avut loc în mine sute, sar n-am întrezărit decât câteva. Într-un avânt al copilăriei mele, mi-am imaginat inspirația ca fiind o fată cu părul de foc. Ea era școala în care viața mea prindea contur. N-aș fi crezut că-mi voi întâlni mica mea muză, dacă aș putea spune așa, în realitate, căci era doar o poveste, o idee. Dar mi-am găsit fata cu părul de foc, într-un cadru oarecum extravagant, iar ea m-a făcut să desfășor tot firul vieții mele în câteva secunde. Poate că a fost una din treptele maturizării mele. POATE.

Am ales să mai personalizez câte ceva la blog, ca să mă simt ca în mica mea căsuță de buburuză aici. Tot ce-mi doresc acum, în legătură cu scrisul, e să am motive să o fac în continuare. De altfel, asta e una din zilele când ceața se dă la o parte iar eu pot să văd ce-am realizat până acum. Lăsați-mă să fiu mândră o secundă. Îmi voi privi și greșelile imediat, cu intenția de a nu le mai repeta. Cât despre ce urmează, habar n-am: să ne citim cu bine! 🙂

large (17)

Gând de seară

Rătăcesc printre cuvinte. O fi o copilărie, dar gândul meu încă repetă: „Unde ești?”. Știu să răspund la întrebarea asta și totuși nu pot. Cuvintele altora mă fac uneori să simt distanța mai puțin apăsătoare decât în alte zile, sau, dimpotrivă, mă fac să urăsc cu toată inima mea un număr ce mă ține departe. Departe de tine. Cuvintele mele rătăcesc pe un drum pe care nu-l cunosc. Dar simt că la sfârșitul drumului acesta voi putea în sfârșit să răspund.

Îmi ocup nopțile cu cărți. Unde ești?

48138_539840619392298_1969739595_n_large

Introspecții

tumblr_mkvmx6SuHj1rddlwro1_400_largeDe ce oare atunci când ajungem la un capăt de drum ori la o intersecție, simțim nevoia să tragem linii, să fixăm perspective, să ne programăm viitorul? De ce oare nu putem doar să trăim, fără regrete pentru ziua de ieri și fără griji pentru ziua de mâine? Îmi voi răspunde singură: poate pentru că suntem oameni și pentru că raționalitatea noastră tinde aproape întotdeauna sa elimine neprevăzutul. Dar pare că imprevizibilul, cel de care toți ne temem, e mereu cu noi. Întoarcerea mea la foile de hârtie rătăcite și la puținele articole postate face parte, în schimb, din categoria previzibilului, este o încercare sau, mai bine zis, o provocare de a nu renunța la ceva ce îmi face plăcere pentru complexele din capul meu. M-am gândit de multe ori să îmi șterg blogul, pentru că și așa nu aveam timp de el, pentru că și așa nu reușeam să atrag destui oameni prin ceea ce scriam. Dar apoi am realizat că, deși puțini acum, oamenii care mă citesc mă apreciază, chiar dacă nu știu cine sunt sau cine se ascunde în fața acestor micuțe litere. Pentru acești câțiva oameni și pentru mine am luat din nou pixul în mână și m-am apropiat sfios de micul meu jurnal de buburuză.

Mă aflu, așa cum am sugerat la început, la o răscruce de drumuri. Aproape de maturitate  și refuzând parcă să las copilul în urmă, soarta vrea să mă facă să deschid ochii și să mi asum responsabilitatea. Trag linii. Planific. Scriu, tai, rescriu. Uneori îmi doresc să retrăiesc momente din trecut cu discernământul de acum. Alteori aș vrea să primesc o confirmare că fac alegerea corectă dar ea nu apare de nicăieri. Poate că trebuie să am încredere în ceea ce inima îmi spune. Dar e asta rațional? E asta corect? Trăim doar într-o lume a prejudecăților în care nu ai voie să te îmbraci altfel, în care dacă gândești altfel ești ciudat, în care te uiți la un om doar pentru banii lui, în care nu-ți pasă de ceilalți dacă ți-e ție bine. În lumea asta a superficialității, nu prea m-am descurcat. Am făcut greșeala sau, să nu fiu dură, poate doar imprudența de a mă încrede în oamenii nepotriviți. Dar am cunoscut și oameni cu un suflet imens care m-au sprijinit și continuă să o facă. Le sunt recunoscătoare că n-au renunțat la mine pentru greșelile mele.

Nu am reușit să mă autocaracterizez niciodată pe deplin și pun asta pe seama faptului că am  nevoie de o părere din exterior, pe nesiguranță. Însă uneori, când încerc să descopăr adevărata mea ființă, dincolo de orice frică, îmi place să vorbesc despre ambiție. Există în mine cel puțin un strop din acest amestec de  curaj și teamă, de forță și neputință care  care mă face să mă gândesc la viitorul meu cu speranță și să ignor replicile de genul: „Ești prea timidă” sau „Și cum te vei descurca?” sau „Nu ai cum să reușești”. De ce să nu reușesc? Doar pentru că nu spun cu voce tare planurile pe care le am? Doar pentru că nu mă laud mereu cu perspectivele pe care mi le fixez? Ba bine că nu pot să accept aceste critici, și totuși nu pot nici să trec indiferentă peste ele. De asta îmi place să ma imaginez ca o buburuză. Pare atât de puternică gâza asta la exterior, dar, în fond, e una dintre cele mai fragile și fără de ajutor în esența ei.

Bine te-am găsit din nou, mic jurnal de buburuză. Te iau cu mine în noua lume.