De ce buburuză?


N-am citit niciodată detalii despre viața buburuzelor. Am avut orgoliul, dacă pot spune așa, de a nu afla despre ele mai mult decât știu despre mine. Azi, însă, simt nevoia unei mărturii. Despre mine sau, mai

large (3)degrabă, despre cuvintele mele pe care le-am așezat în spatele acestei micuțe gâze inofensive.

Cuvintele mele nu mușcă. Ele pot, în cel mai bun caz, să trezească un zâmbet. Speranța mea este ca ele să exprime, să reveleze. Cuvintele mele alunecă, uneori greu, alteori pe nesimțite, din condei. Îmi place să le privesc cum, rând pe rând, își pun hăinuțele din sens și încep să-mi cotrobăie mintea. Cuvintele mele izvorăsc din iubire. Iubirea mea izvorăște dintr-o fântână adâncă căreia oamenii îi spun suflet. Cuvintele mele îmi sunt prietene, chiar dacă uneori mă imobilizează în mreaja lor străvezie (căci ele simt când nu sunt înțelese). Cuvintele mele sunt modalitatea prin care eu ajung la tine. Prin ele te fac să visezi, să tremuri, să urli, să lupți.

Dacă n-ar fi fost buburuză, ar fi fost probabil o omidă. Simt încă sângele pulsând prinlarge (16)

coconul din care ar fi trebuit să ies, coconul prin care ar fi trebuit să depășesc stadiul larvar. Însă nu simt nevoia unei metamorfoze. Cuvintele se schimbă pentru mine. Eu vreau doar
să învăț să zbor. Vreau să simt cum îmi cresc aripile

large (1) sub veșmântul cărnii mele fără a renunța la el. Vreau ca oamenii să mă aprecieze chiar dacă sunt micuță, fără să fie nevoie să încerc să fiu alta. Și apoi, am
mai explicat ce cred eu despre buburuze. Buburuza pare a fi ființa plămădită dintr-un suflet moale, fragil, copil acoperit de pelerina îmbulinată a trupului puternic, matur, supus vremii.

De ce, deci, buburuză? E simplu: lumea e plină de simboluri. Buburuza e metafora mea.