acum

Mi-aş dori să ne oprim, odată, din alergat. Să renunțăm la lupta cu viața. Şi, deodată, să îmbrățişăm ce e al nostru. Oamenii noştri, lucrurile noastre, aerul nostru, noi. Să ne îmbrățişăm, pur şi simplu, fără să ne gândim la ce urmează. Să ne bucurăm că suntem în locul în care suntem şi că totul e aşa cum e. Imperfect. Mi-aş dori ca acest „odată” să nu fie doar o dată şi să fie acum. Chiar dacă e trecut de miezul nopții. Măcar acum, în al doisprezecea ceas al nopții (sau primul ceas al zilei ce urmează), măcar acum să ne lăsăm picioarele să se odihnească, să ne lepădăm de apăsarea gândurilor şi să trăim.
În liniştea asta, gândul îmi e la bărbatul din viața mea şi la brațele lui care mă îmbrățişează. Îl cuprind şi eu cu sufletul. El este liniştea mea şi uneori mă gândesc că  este ca o linie de sosire, adică maratonul zilnic încetează când sunt lângă el. El este, într-un fel, acasă. Mi-e plin sufletul de acest bărbat despre care am mai scris şi voi mai scrie o viață şi care mă citeşte mereu fără să scot un cuvânt. Poate că suntem prea tineri ca să purtăm pe umeri statutul acesta de bărbat sau femeie, dar am ales să îți spun aşa, dragul meu, pentru că vreau să înțelegi că aleg să trăiesc asta lângă tine. Şi aleg să trăiesc acum. Acum azi, sau acum mâine, sau mereu acum. Nu vreau să alerg. Prefer să călcăm încet prin Copou, de mână. Sau pe oriunde altundeva în lumea asta. Vom avea timp pentru toate, căci timpul nostru este şi va fi întotdeauna acum.

Tentativă

Provocarea de a rămâne cu picioarele pe pământ. Puterea de a închide pentru totdeauna gândurile nespuse nici măcar în al doisprezecelea ceas. Motivația de a descoperi colțişoare ascunse de suflet. Perseverență. Împlinirea de a avea lângă mine omul meu drag. Dragoste. Nebunia de a scrie cartea a căror rânduri le visez mereu. Oportunitatea de a face ceva cu viața mea. Încăpățânarea de a zâmbi şi dacă lacrimile curg continuu. Pretenția de a fi cea mai bună. Linişte pentru suflet. Acceptare. Cuvinte lăsate să alunece din peniță. Grație. Sinceritate. Dăruire. Oglindirea mea în tot ce mă înconjoară.

Poate că sunt egoistă şi vorbesc prea mult despre ce vreau eu, dar am avut tentativa să îmi setez țeluri pentru anul ce a sosit şi atât am simțit să scriu. Vă urez un an cu bine tuturor şi spor în orice ați face!

image

Ce-ai zice să mai fim?

Buna dimineața, iubitule. Să ştii că uneori mi se face dor să-ți scriu, vrute si nevrute, de parcă nu ne-am mai fi vorbit de ani. Mi se face dor să îți spun cât de tare mi-eşti drag. Sau despre cât de mult îmi place că în brațele tale sunt mereu copil. Sau despre cum, dimineața, vocea ta mă face mereu să zâmbesc. Poate că uneori nici nu îți dai seama câte sentimente îmi induci într-un minut. Câte zâmbete mi-ai oferit de când ne ştim şi câte ți-am înapoiat. Câte săruturi ne-au facut să uităm de noi. Câte nopți am adormit la pieptul tău. În câte dimineți soarele răsărea de după zâmbetul tău. Câte gânduri calde mi-ai oferit în clipele de deznădejde. Câte ore întregi ai ascultat toate mărunțişurile, complexele, ideile, ciudățeniile mele. Câte amintiri ai depozitat în sufletul meu şi câte expresii de-ale tale am fixat pe retină. Câte pauze am petrecut împreună în liceu. Câte cuvinte am scris cu gândul la tine şi câte am şters pentru că nu erau suficient de bune. Câte împăcări dulci am avut. În câte vise te-ai aflat. În câte reverii.
Sincer, nici eu nu mai ştiu, deşi îmi amintesc încă prima ta privire sau primele vorbe ce ni le-am spus, numărătoarea asta n-am putut-o ține. Tu ştii de ce. Pentru că au fost atât de multe. Şi, trebuie să repet, mi-eşti tare drag că exişti şi că mă iubeşti aşa cum numai tu ştii. Mai fii, te rog. Mai fii al meu pentru totdeauna, mai fii perfect cum eşti. Rămâi. Cu mine. Zâmbeşte. Des. Mai ia-mă în brațe de dor. Mai strange-mă tare. Mai tare. Mai lasă-mă să te privesc dormind, mai lasă-mă să fiu. Fericită. Împlinită. Femeie. Cu tine.
Ce-ai zice să mai fim? Să existăm uniți, unul de altul, mereu. Să fii. Să fiu. Să ne iubim.zr0y9kdiqp.png

Femeie

Îmi văd reflectarea într-o sticlă spartă și mă simt bine. M-am învârtit atât în cercul propriilor mele complexe încât aveam zile în care credeam că e normal să simt că nu voi fi niciodată destul de bună. Mi-am ascuns zâmbetul pentru că nu-l consideram destul de frumos. Mi-am ascuns lacrimile pentru că nu vroiam să fiu judecată. M-am ascuns în spatele tăcerii pentru că nu eram perfectă.

Dar reflecția mea de acum zâmbește. Mi-e bine cu mine acum. E una din foarte puținele dăți când mi-ar putea spune cineva că sunt urâtă și i-aș zâmbi. Da, sunt. Sunt urâtă pentru că tu nu poți să vezi frumusețea mea. Pentru că frumusețea mea este altfel. Nu simt nevoia să mai intru în tiparele cuiva. În noaptea asta îmi voi admira ochii, nasul, zâmbetul, urechile și cerceii mei cu buburuze, îmi voi admira părul lung și arămiu ce-mi oferă pașii de vulpiță. Îmi voi admira tinerețea care mă face să ascult muzica la maxim și să cânt când mi-e bine. O să calc pe nisip fără frica de a păși cum trebuie. Îmi voi admira iubirea pe care o ofer și voi fi recunoscătoare de iubirea ce mi se oferă. Îmi ofer dreptul de a îmi cumpăra orice doar pentru că mie îmi place. Îmi ofer dreptul să nu fiu perfectă. Îmi ofer dreptul de a mă bucura fără măsură.  Îmi ofer dreptul de a fi femeie.

large (4)

So what if I’m crazier than crazy? Maybe that’s what I like about it.

Arhitectul sufletului meu

Degetele mele devin, încet, creioane. Aș vrea ca viața să fie coala mea de hârtie. Conturez oameni, temeri, zâmbete, sentimente, trasez umbre realității. Mă văd ca un micuț creator al unei lumi. large (16)Pășesc ușor pe străduțe ale căror detalii mă străduiesc să le rețin. Dacă aș fugi, poate că în urma mea ar rămâne doar fărâme de grafit.

Rolul ăsta tu-l joci.

Da, eu. Eu în rolul principal. Eu fac cerul să fie albastru sau roz sau gri, în funcție de ceea ce simt. Creionez zâmbete sau mici cute de mânie. Rolul ăsta care mi se atribuie e, de fapt, nescris. De asta am nevoie de creioane și, totuși, atunci când le simt în mână și văd dâra colorată pe care o lăsă în urmă, parcă-mi vine să desenez cerul. Să-mi desenez flori în păr. Să dansez printre nuanțe, să mă trezesc ca vrăjită la pieptul tău. Să te las să-mi pictezi sufletul. Să fiu a ta. Rolul ăsta tu-l joci.

Despre mine, prin alții

Încerc de vreo câteva zile să dau formă acestui articol și parcă nu reușesc deloc să exprim ce vreau. Despre începuturi de drum am mai scris, însă atunci mă concentram doar asupra propriilor mele senzații, impresii, temeri. Dar cine scrie despre continuări? În timp ce apăs pe taste în căutarea cuvintelor potrivite, prezentul pare a fi o încercare de a lega firul scrierilor mele anterioare de cele ce vor urma. Problema este că nu e de ajuns să încerc, trebuie să fac ca nodul dintre acestea să fie cât mai puțin vizibil, să păstrez ambianța care mie îmi face bine.

Există oameni în jurul nostru care ne inspiră mereu. De multe ori am văzut în mama mea o eroină, întotdeauna surioara mea va fi o prințesă. Întrebarea care îmi freamătă prin minte de când am văzut provocarea celor de la Kooperativa 2.0 de a numi 5 bloggeri favoriți este însă dacă putem să cunoaștem o persoană după ceea ce ne inspiră. Citesc multe bloguri în general, însă doar câteva îmi atrag cu adevărat atenția și poate că cel mai pertinent criteriu prin care le selectez e dat de vorbele Simonei Popescu: „am căutat mereu cărțile acelor autori care vorbesc despre ei, numai despre ei, pentru că ele spuneau cel mai mult despre mineCam așa e și la mine, îmi place să citesc acei oameni care reușesc să mă atragă prin ceea ce exprimă în spatele cuvintelor. Și sunt multișori, din fericire.

Mai întâi, voi pomeni despre Genunchiul lumii. Nu știu cum aș putea descrie mai succint ce face omul ăsta decât prin propriile sale cuvinte: „crochiuri. strada sforii. jurnal de poezii dispărute. blogolumea”. Îmi plac, în special, gândurile zilnice și poezia pe care acest domn o transmite până și în cele mai epice texte ale sale. Textele sale rămân mereu pe jumătate nedezlegate, gândurile sale nu se lasă ușor dezgolite și poate că asta îmi place cel mai mult. large (2)

Despre blogul Simonei sau, și mai simplu, Simonablog pot să spun atât: imaginație. O imaginație atât de minunată, încât aș putea să jur c-am trăit și eu dimineți portocalii. De altfel, ea scrie așa încât cuvintele ei trăiesc, independent de ea. Se desprind pur și simplu și desenează emoții în colțurile camerei. La Simona am întâlnit o definițe profundă: Om e atunci când există un început și un sfârșit…”. Suntem vremelnici, are dreptate. Și de noi depinde cum ne ocupăm vremelnicia.

Următoarele două bloguri a căror menționare mi se pare necesară ar merita o descriere în versuri. Unul e despre iubire, în care fiecare literă se îmbracă în cămaşa pletelor tale, în timp ce celălalt vine ca o completare, cu toate spaimele nopții, cu toate suferințele ce le ascundem în noi. Dar, până la urmă, trebuie să recunoaștem că simțim ambele manifestări ale iubirii. De asta simt că cele două bloguri merg împreună, deși sentimentul e descris complet diferit de la unul la celălalt. Ce mă captivează cu adevărat e stilul pe care atât David Ionel Romulus cât și echipa de la o9noapte îl stăpânesc atât de bine. Știu să pună punctul pe i, știu să exprime mult în cuvinte puține. Și fiindcă e vorba de iubire, simt că pe lângă felicitările pe care le adresez autorilor, merită felicitări și femeile care îi inspiră, care primesc dragostea acestora.

Iar acum ultimul, dar nu cel din urmă blog pe care o să-l numesc este cel al Dianei Culic. E unul dintre puținii oameni care îndrăznesc să spună clar și răspicat, ceea ce simt. O apreciez pentru asta și, totodată, pentru faptul că face să pară mai ușor să fii propriul tu. Ea pare să aibă libertatea. Pare să stăpânească liniștea.  Pare că se iubește pe ea și vrea să ne învețe și pe noi să o facem.

Oameni ca aceștia pe care abia i-am pomenit mă fac să mă ambiționez, mă fac să cred că poate exista o continuare despre care să scriu. Ordinea este aleatorie și sper să-i fi „citit” pe toți bine. E pur large (7)și simplu părerea mea desprinsă din cuvinte. Cuvinte de care sunt înfometată. Cuvinte care exprimă. Cuvinte care inspiră. Îmi inspiră o apreciere față de persoana care a avut tăria de a le scrie. Am regăsit o mică parte din mine în fiecare blog pe care l-am pomenit și pentru asta vreau să mulțumesc. Mulțumesc că îmi dați șansa de a ajunge în lăcașuri nepătrunse ale sufletului meu.