20

Mereu m-am temut de începuturi, de tot ce însemna nou ori nemaifăcut. Primele frânturi de gânduri pe care mi le amintesc au aproape toate un semnul întrebării la final: mai toate ideile îmi deveneau, pe atunci, motive de nesiguranţă.

Mai port, încă, o parte din felul acesta de a fi cu mine.

Astăzi am 20 de ani. Şi mi-e cam frică de începutul ăsta. Încă nu am descoperit care este secretul fericirii constante, dar mă străduiesc să-i dau de urmă. Astăzi, am fost câte puţin din multe stări – bucurie, iubire, tristeţe, recunoştinţă, melancolie, apreciere, răceală, mulţumire, nostalgie, contemplare, teamă şi cine mai ştie câte pe care încă nu le-am desluşit. Şi am ales să scriu chiar azi, chiar acum, la 23:41, pentru că scriind, îmi va rămâne mult mai clar în suflet.

Nu ştiu să dau lecţii despre ce ar trebui să ştii sau să faci la 20 de ani şi nici n-aş vrea să o fac. Port cu mine, totuşi, o bucată semnificativă din lecţia în care am păşit fără să ştiu nimic într-o toamnă ca nici o altă toamnă ce-a urmat. Şi am să las aici un semn spre potecuţa pe care am de gând să merg în continuare. Dragă Diana mai mică, gândurile astea te-ar fi scăpat de câteva zeci de nopţi de nesomn şi alţi câţiva rucsaci de emoţii purtaţi în spinare. Pentru tine, dragă viitoare Diana mai mare, gândurile acestea să fie o ancoră către ceea ce duci deja în suflet.

  • Nu ai nici un motiv să-ţi fie frică.

Cine n-a greşit, oare, niciodată? Ai dreptul să greşeşti, ai dreptul să cazi şi, mai important decât atât, ai puterea să te ridici. O vei găsi mereu înăuntrul tău sau în oamenii care te înconjoară. Frica te paralizează şi te face să te simţi mică, dar nu e o forţă care să nu poată fi învinsă. Ea dispare atunci când o priveşti direct şi-ţi spui că vei continua oricum.

Cred că am trăit cu frica lângă mine încă dinainte de a-mi aminti. Aşa de mult timp încât, la un moment dat, m-am gândit că aş putea să-i cer să fim prietene: prea ne chinuiam încercând să scăpăm una de alta. A fi prieten cu teama dinăuntrul tău sună metaforic, dar nu înseamnă că am acceptat-o necondiţionat. A fi prietenă cu teama dinăuntrul meu înseamnă doar că ţinem cont una de alta: ea lăsându-mă să cresc, să continui, să înfloresc, iar eu lăsând-o să mă apere de situaţiile ce nu mi-ar face bine.

  • Nu toate vorbele pe care ţi le spui despre tine sunt adevărate.

Nici măcar percepţia despre propria persoană nu va rămâne aceeaşi pe parcursul anilor. Da, poate că va exista un moment în viaţa ta în care te vei urî şi poate că-ţi vei spune că nu eşti bună de nimic, dar, într-o zi, vei începe să te uiţi la tine pe furiş cu alţi ochi. Pe scurt, te vei accepta.

A te accepta nu e o treabă uşoară, dar viaţa are grijă să se întâmple. Te vei privi şi-ţi vei spune: oare mă voi vindeca vreodată de rănile ce mi le-am provocat urându-mă atât de tare? şi vei şti că, de fapt, nu ai crezut niciodată până la capăt vorbele cu care ţi-ai tot cioplit speranţa şi ai înnegrit cerul colorat al universului tău.

  • Nu oamenii din jur sunt responsabili de tine, ci tu şi numai tu.

A-mi păsa de ceea ce cred ceilalţi despre mine este, deja, o suferinţă cronică şi mai am drum lung până voi reuşi să mă vindec. Sunt atâtea aspecte asupra cărora îi lăsam (şi-i mai las, uneori) pe alţii să aleagă pentru mine, fără ca măcar ei să ştie.

Vreau să ştii, acum, că nu e întotdeauna bine să fii ascultător. Uneori, regulile chiar sunt făcute pentru a fi încălcate. Nu atârna fericirea ta de o părere a unui om care nu ştie totul despre tine. Luptă, fă tot ce este necesar pentru ca visul tău să devină realitate. Oferă-ţi libertate astfel încât să fii mulţumit de ceea ce eşti şi cum eşti fără a atenta, totuşi, la libertatea celorlalţi. Tu, şi numai tu, vei răspunde de felul în care ai trăit.

  • Nu e atât de greu să te simţi prinţesă pe cât crezi.

Nu trebuie să fii „cea mai” şi nu există nici o instanţă care să hotărască dacă eşti „destul de”. A fi prinţesă e, în mintea mea, o stare: nu ai nevoie să porţi tocuri sau rochii mai des şi nici măcar să ai o viaţă super organizată. Trebuie doar să fii. Să ai putere şi siguranţă. Ambele zac în sufletul tău – descoperă-le şi poartă-le ca atare.

  • Nu strică să-ţi mai asumi, din când în când măcar, câte un risc.

Uneori, s-ar putea ca norocul să-ţi cadă în plasă fără să faci nimic, dar, de cele mai multe ori, va trebui să lupţi pentru ceea ce vrei de la tine. Nu-i nevoie să fugi de acasă sau să porneşti de una singură pe un drum fără să ştii ce urmează. Ce-mi doresc este să laşi unele imbolduri să treacă de stadiul de idee.

  • Nu e nimic în lumea asta mai important sau mai puternic decât iubirea.

Despre asta am mai scris şi trebuie să recunosc, e o percepţie extrem de subiectivă. Eu simt că pământul acesta, lumea aceasta are în centrul ei iubirea. Indiferent că e vorba de iubire romantică, solidară ori, simplu, existenţială. A iubi că trăieşti, a iubi faptul că te-ai trezit, a iubi faptul că ai ocazia să citeşti rândurile astea sau oricare altele, a iubi omul lângă care îţi aşezi temerile şi pe al cărui umăr sprijini toate zilele şi nopţile tale, a iubi să împarţi cu ceilalţi din bucuria ta – toate acestea te fac un om împlinit.

  • Nu există obstacole destul de mari pentru a renunţa. Nu există prea devreme ori prea târziu.

Dacă-ţi vei dori cu adevărat, viaţa ta poate fi un veşnic acum. Ştiu, ştiu că vei experimenta dezamăgiri şi că te vei război cu gândul că tu n-ai meritat asta, că viaţa e nedreaptă şi tu nu mai ai forţa să continui. Să nu renunţi nici măcar atunci când vei simţi cum nisipul nesiguranţei trece de gleznele tale şi te absoarbe. Să nu renunţi la vise şi nu renunţa să le aduci în lumea reală. Indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent cât de greu ţi s-ar părea, vor exista mereu căi pentru a duce la bun sfârşit ce ţi-ai propus.

  • Nu numărul de oameni din viaţa ta contează, ci bucuria pe care ţi-o aduc în suflet şi cea pe care le-o poţi dărui tu.

Nu-mi amintesc să fi simţit asta mai clar ca astăzi, vreodată. Am intrat destul de greu în starea de sărbătoare, deşi am aşteptat ziua de azi cu oarecare emoţie. Astăzi, au contat oamenii şi gândurile lor şi-am început să mă simt sărbătorită pe măsură ce acestea îşi făceau loc într-o cămăruţă mică a sufletului meu, dar destul de încăpătoare încât să le primească pe toate.

O să-ţi spun un secret: mereu am simţit că sunt o ciudăţică şi că nu ştiu cum să îmi fac prieteni. E un complex care s-a plimbat cu mine, în contexte şi locuri diverse, pe care azi am îndrăznit să-l înfrunt. I-am zis scurt: „Sunt o norocoasă!” şi el a înţeles şi a tăcut. Aşa că mulţumesc!

  • Nu există „a pleca de jos”.

Eu una n-am înţeles niciodată expresia asta şi nu mi-a plăcut niciodată. Cine stabileşte care e limita de la care porneşti de jos? Poate că unora ni se oferă mai multe şanse decât altora, dar de ce am crede că suntem mai privilegiaţi? Nu ne naştem învăţaţi, deci, în privinţa asta, plecăm cu toţii de jos. Oriunde te-ai afla, mai sus sau mai jos pe această scară imaginară, va trebui să lupţi. Zi şi noapte.

Da, vor fi şi cei care vor primi lucruri pe nedrept. Dar cred cu tărie că orice facem îşi primeşte, mai devreme sau mai târziu, răsplata. Nu are rost să te întristezi, reţine că vei primi mereu în funcţie de ceea ce oferi.

  • Nu mai e nimeni în lume ca tine.

Asta să îţi intre bine de tot în minte: NU MAI E NIMENI ÎN LUME CA TINE. Tu eşti cea mai bună variantă posibilă astăzi pentru propria persoană. Mâine vei fi, poate, o variantă şi mai bună. Dar tu nu vei putea fi înlocuită niciodată, cu niciuna din fetele despre care crezi că sunt mai frumoase, mai bune sau mai nu-ştiu-cum decât tine.

Dragă eu mai mare, îmi doresc să trăieşti aceeaşi bucurie ca astăzi. Mereu.

WhatsApp Image 2017-09-22 at 22.48.27

„Sunt atât de fericit că te iubesc şi că eşti în viaţa mea”, mi-a spus şi n-am putut decât să mai zâmbesc şi să mă gândesc ce norocoasă sunt.

 

Anunțuri

acum

Mi-aş dori să ne oprim, odată, din alergat. Să renunțăm la lupta cu viața. Şi, deodată, să îmbrățişăm ce e al nostru. Oamenii noştri, lucrurile noastre, aerul nostru, noi. Să ne îmbrățişăm, pur şi simplu, fără să ne gândim la ce urmează. Să ne bucurăm că suntem în locul în care suntem şi că totul e aşa cum e. Imperfect. Mi-aş dori ca acest „odată” să nu fie doar o dată şi să fie acum. Chiar dacă e trecut de miezul nopții. Măcar acum, în al doisprezecea ceas al nopții (sau primul ceas al zilei ce urmează), măcar acum să ne lăsăm picioarele să se odihnească, să ne lepădăm de apăsarea gândurilor şi să trăim.
În liniştea asta, gândul îmi e la bărbatul din viața mea şi la brațele lui care mă îmbrățişează. Îl cuprind şi eu cu sufletul. El este liniştea mea şi uneori mă gândesc că  este ca o linie de sosire, adică maratonul zilnic încetează când sunt lângă el. El este, într-un fel, acasă. Mi-e plin sufletul de acest bărbat despre care am mai scris şi voi mai scrie o viață şi care mă citeşte mereu fără să scot un cuvânt. Poate că suntem prea tineri ca să purtăm pe umeri statutul acesta de bărbat sau femeie, dar am ales să îți spun aşa, dragul meu, pentru că vreau să înțelegi că aleg să trăiesc asta lângă tine. Şi aleg să trăiesc acum. Acum azi, sau acum mâine, sau mereu acum. Nu vreau să alerg. Prefer să călcăm încet prin Copou, de mână. Sau pe oriunde altundeva în lumea asta. Vom avea timp pentru toate, căci timpul nostru este şi va fi întotdeauna acum.

Tentativă

Provocarea de a rămâne cu picioarele pe pământ. Puterea de a închide pentru totdeauna gândurile nespuse nici măcar în al doisprezecelea ceas. Motivația de a descoperi colțişoare ascunse de suflet. Perseverență. Împlinirea de a avea lângă mine omul meu drag. Dragoste. Nebunia de a scrie cartea a căror rânduri le visez mereu. Oportunitatea de a face ceva cu viața mea. Încăpățânarea de a zâmbi şi dacă lacrimile curg continuu. Pretenția de a fi cea mai bună. Linişte pentru suflet. Acceptare. Cuvinte lăsate să alunece din peniță. Grație. Sinceritate. Dăruire. Oglindirea mea în tot ce mă înconjoară.

Poate că sunt egoistă şi vorbesc prea mult despre ce vreau eu, dar am avut tentativa să îmi setez țeluri pentru anul ce a sosit şi atât am simțit să scriu. Vă urez un an cu bine tuturor şi spor în orice ați face!

image

Ce-ai zice să mai fim?

Buna dimineața, iubitule. Să ştii că uneori mi se face dor să-ți scriu, vrute si nevrute, de parcă nu ne-am mai fi vorbit de ani. Mi se face dor să îți spun cât de tare mi-eşti drag. Sau despre cât de mult îmi place că în brațele tale sunt mereu copil. Sau despre cum, dimineața, vocea ta mă face mereu să zâmbesc. Poate că uneori nici nu îți dai seama câte sentimente îmi induci într-un minut. Câte zâmbete mi-ai oferit de când ne ştim şi câte ți-am înapoiat. Câte săruturi ne-au facut să uităm de noi. Câte nopți am adormit la pieptul tău. În câte dimineți soarele răsărea de după zâmbetul tău. Câte gânduri calde mi-ai oferit în clipele de deznădejde. Câte ore întregi ai ascultat toate mărunțişurile, complexele, ideile, ciudățeniile mele. Câte amintiri ai depozitat în sufletul meu şi câte expresii de-ale tale am fixat pe retină. Câte pauze am petrecut împreună în liceu. Câte cuvinte am scris cu gândul la tine şi câte am şters pentru că nu erau suficient de bune. Câte împăcări dulci am avut. În câte vise te-ai aflat. În câte reverii.
Sincer, nici eu nu mai ştiu, deşi îmi amintesc încă prima ta privire sau primele vorbe ce ni le-am spus, numărătoarea asta n-am putut-o ține. Tu ştii de ce. Pentru că au fost atât de multe. Şi, trebuie să repet, mi-eşti tare drag că exişti şi că mă iubeşti aşa cum numai tu ştii. Mai fii, te rog. Mai fii al meu pentru totdeauna, mai fii perfect cum eşti. Rămâi. Cu mine. Zâmbeşte. Des. Mai ia-mă în brațe de dor. Mai strange-mă tare. Mai tare. Mai lasă-mă să te privesc dormind, mai lasă-mă să fiu. Fericită. Împlinită. Femeie. Cu tine.
Ce-ai zice să mai fim? Să existăm uniți, unul de altul, mereu. Să fii. Să fiu. Să ne iubim.zr0y9kdiqp.png

Femeie

Îmi văd reflectarea într-o sticlă spartă și mă simt bine. M-am învârtit atât în cercul propriilor mele complexe încât aveam zile în care credeam că e normal să simt că nu voi fi niciodată destul de bună. Mi-am ascuns zâmbetul pentru că nu-l consideram destul de frumos. Mi-am ascuns lacrimile pentru că nu vroiam să fiu judecată. M-am ascuns în spatele tăcerii pentru că nu eram perfectă.

Dar reflecția mea de acum zâmbește. Mi-e bine cu mine acum. E una din foarte puținele dăți când mi-ar putea spune cineva că sunt urâtă și i-aș zâmbi. Da, sunt. Sunt urâtă pentru că tu nu poți să vezi frumusețea mea. Pentru că frumusețea mea este altfel. Nu simt nevoia să mai intru în tiparele cuiva. În noaptea asta îmi voi admira ochii, nasul, zâmbetul, urechile și cerceii mei cu buburuze, îmi voi admira părul lung și arămiu ce-mi oferă pașii de vulpiță. Îmi voi admira tinerețea care mă face să ascult muzica la maxim și să cânt când mi-e bine. O să calc pe nisip fără frica de a păși cum trebuie. Îmi voi admira iubirea pe care o ofer și voi fi recunoscătoare de iubirea ce mi se oferă. Îmi ofer dreptul de a îmi cumpăra orice doar pentru că mie îmi place. Îmi ofer dreptul să nu fiu perfectă. Îmi ofer dreptul de a mă bucura fără măsură.  Îmi ofer dreptul de a fi femeie.

large (4)

So what if I’m crazier than crazy? Maybe that’s what I like about it.

Arhitectul sufletului meu

Degetele mele devin, încet, creioane. Aș vrea ca viața să fie coala mea de hârtie. Conturez oameni, temeri, zâmbete, sentimente, trasez umbre realității. Mă văd ca un micuț creator al unei lumi. large (16)Pășesc ușor pe străduțe ale căror detalii mă străduiesc să le rețin. Dacă aș fugi, poate că în urma mea ar rămâne doar fărâme de grafit.

Rolul ăsta tu-l joci.

Da, eu. Eu în rolul principal. Eu fac cerul să fie albastru sau roz sau gri, în funcție de ceea ce simt. Creionez zâmbete sau mici cute de mânie. Rolul ăsta care mi se atribuie e, de fapt, nescris. De asta am nevoie de creioane și, totuși, atunci când le simt în mână și văd dâra colorată pe care o lăsă în urmă, parcă-mi vine să desenez cerul. Să-mi desenez flori în păr. Să dansez printre nuanțe, să mă trezesc ca vrăjită la pieptul tău. Să te las să-mi pictezi sufletul. Să fiu a ta. Rolul ăsta tu-l joci.

Despre mine, prin alții

Încerc de vreo câteva zile să dau formă acestui articol și parcă nu reușesc deloc să exprim ce vreau. Despre începuturi de drum am mai scris, însă atunci mă concentram doar asupra propriilor mele senzații, impresii, temeri. Dar cine scrie despre continuări? În timp ce apăs pe taste în căutarea cuvintelor potrivite, prezentul pare a fi o încercare de a lega firul scrierilor mele anterioare de cele ce vor urma. Problema este că nu e de ajuns să încerc, trebuie să fac ca nodul dintre acestea să fie cât mai puțin vizibil, să păstrez ambianța care mie îmi face bine.

Există oameni în jurul nostru care ne inspiră mereu. De multe ori am văzut în mama mea o eroină, întotdeauna surioara mea va fi o prințesă. Întrebarea care îmi freamătă prin minte de când am văzut provocarea celor de la Kooperativa 2.0 de a numi 5 bloggeri favoriți este însă dacă putem să cunoaștem o persoană după ceea ce ne inspiră. Citesc multe bloguri în general, însă doar câteva îmi atrag cu adevărat atenția și poate că cel mai pertinent criteriu prin care le selectez e dat de vorbele Simonei Popescu: „am căutat mereu cărțile acelor autori care vorbesc despre ei, numai despre ei, pentru că ele spuneau cel mai mult despre mineCam așa e și la mine, îmi place să citesc acei oameni care reușesc să mă atragă prin ceea ce exprimă în spatele cuvintelor. Și sunt multișori, din fericire.

Mai întâi, voi pomeni despre Genunchiul lumii. Nu știu cum aș putea descrie mai succint ce face omul ăsta decât prin propriile sale cuvinte: „crochiuri. strada sforii. jurnal de poezii dispărute. blogolumea”. Îmi plac, în special, gândurile zilnice și poezia pe care acest domn o transmite până și în cele mai epice texte ale sale. Textele sale rămân mereu pe jumătate nedezlegate, gândurile sale nu se lasă ușor dezgolite și poate că asta îmi place cel mai mult. large (2)

Despre blogul Simonei sau, și mai simplu, Simonablog pot să spun atât: imaginație. O imaginație atât de minunată, încât aș putea să jur c-am trăit și eu dimineți portocalii. De altfel, ea scrie așa încât cuvintele ei trăiesc, independent de ea. Se desprind pur și simplu și desenează emoții în colțurile camerei. La Simona am întâlnit o definițe profundă: Om e atunci când există un început și un sfârșit…”. Suntem vremelnici, are dreptate. Și de noi depinde cum ne ocupăm vremelnicia.

Următoarele două bloguri a căror menționare mi se pare necesară ar merita o descriere în versuri. Unul e despre iubire, în care fiecare literă se îmbracă în cămaşa pletelor tale, în timp ce celălalt vine ca o completare, cu toate spaimele nopții, cu toate suferințele ce le ascundem în noi. Dar, până la urmă, trebuie să recunoaștem că simțim ambele manifestări ale iubirii. De asta simt că cele două bloguri merg împreună, deși sentimentul e descris complet diferit de la unul la celălalt. Ce mă captivează cu adevărat e stilul pe care atât David Ionel Romulus cât și echipa de la o9noapte îl stăpânesc atât de bine. Știu să pună punctul pe i, știu să exprime mult în cuvinte puține. Și fiindcă e vorba de iubire, simt că pe lângă felicitările pe care le adresez autorilor, merită felicitări și femeile care îi inspiră, care primesc dragostea acestora.

Iar acum ultimul, dar nu cel din urmă blog pe care o să-l numesc este cel al Dianei Culic. E unul dintre puținii oameni care îndrăznesc să spună clar și răspicat, ceea ce simt. O apreciez pentru asta și, totodată, pentru faptul că face să pară mai ușor să fii propriul tu. Ea pare să aibă libertatea. Pare să stăpânească liniștea.  Pare că se iubește pe ea și vrea să ne învețe și pe noi să o facem.

Oameni ca aceștia pe care abia i-am pomenit mă fac să mă ambiționez, mă fac să cred că poate exista o continuare despre care să scriu. Ordinea este aleatorie și sper să-i fi „citit” pe toți bine. E pur large (7)și simplu părerea mea desprinsă din cuvinte. Cuvinte de care sunt înfometată. Cuvinte care exprimă. Cuvinte care inspiră. Îmi inspiră o apreciere față de persoana care a avut tăria de a le scrie. Am regăsit o mică parte din mine în fiecare blog pe care l-am pomenit și pentru asta vreau să mulțumesc. Mulțumesc că îmi dați șansa de a ajunge în lăcașuri nepătrunse ale sufletului meu.