Introspecții

tumblr_mkvmx6SuHj1rddlwro1_400_largeDe ce oare atunci când ajungem la un capăt de drum ori la o intersecție, simțim nevoia să tragem linii, să fixăm perspective, să ne programăm viitorul? De ce oare nu putem doar să trăim, fără regrete pentru ziua de ieri și fără griji pentru ziua de mâine? Îmi voi răspunde singură: poate pentru că suntem oameni și pentru că raționalitatea noastră tinde aproape întotdeauna sa elimine neprevăzutul. Dar pare că imprevizibilul, cel de care toți ne temem, e mereu cu noi. Întoarcerea mea la foile de hârtie rătăcite și la puținele articole postate face parte, în schimb, din categoria previzibilului, este o încercare sau, mai bine zis, o provocare de a nu renunța la ceva ce îmi face plăcere pentru complexele din capul meu. M-am gândit de multe ori să îmi șterg blogul, pentru că și așa nu aveam timp de el, pentru că și așa nu reușeam să atrag destui oameni prin ceea ce scriam. Dar apoi am realizat că, deși puțini acum, oamenii care mă citesc mă apreciază, chiar dacă nu știu cine sunt sau cine se ascunde în fața acestor micuțe litere. Pentru acești câțiva oameni și pentru mine am luat din nou pixul în mână și m-am apropiat sfios de micul meu jurnal de buburuză.

Mă aflu, așa cum am sugerat la început, la o răscruce de drumuri. Aproape de maturitate  și refuzând parcă să las copilul în urmă, soarta vrea să mă facă să deschid ochii și să mi asum responsabilitatea. Trag linii. Planific. Scriu, tai, rescriu. Uneori îmi doresc să retrăiesc momente din trecut cu discernământul de acum. Alteori aș vrea să primesc o confirmare că fac alegerea corectă dar ea nu apare de nicăieri. Poate că trebuie să am încredere în ceea ce inima îmi spune. Dar e asta rațional? E asta corect? Trăim doar într-o lume a prejudecăților în care nu ai voie să te îmbraci altfel, în care dacă gândești altfel ești ciudat, în care te uiți la un om doar pentru banii lui, în care nu-ți pasă de ceilalți dacă ți-e ție bine. În lumea asta a superficialității, nu prea m-am descurcat. Am făcut greșeala sau, să nu fiu dură, poate doar imprudența de a mă încrede în oamenii nepotriviți. Dar am cunoscut și oameni cu un suflet imens care m-au sprijinit și continuă să o facă. Le sunt recunoscătoare că n-au renunțat la mine pentru greșelile mele.

Nu am reușit să mă autocaracterizez niciodată pe deplin și pun asta pe seama faptului că am  nevoie de o părere din exterior, pe nesiguranță. Însă uneori, când încerc să descopăr adevărata mea ființă, dincolo de orice frică, îmi place să vorbesc despre ambiție. Există în mine cel puțin un strop din acest amestec de  curaj și teamă, de forță și neputință care  care mă face să mă gândesc la viitorul meu cu speranță și să ignor replicile de genul: „Ești prea timidă” sau „Și cum te vei descurca?” sau „Nu ai cum să reușești”. De ce să nu reușesc? Doar pentru că nu spun cu voce tare planurile pe care le am? Doar pentru că nu mă laud mereu cu perspectivele pe care mi le fixez? Ba bine că nu pot să accept aceste critici, și totuși nu pot nici să trec indiferentă peste ele. De asta îmi place să ma imaginez ca o buburuză. Pare atât de puternică gâza asta la exterior, dar, în fond, e una dintre cele mai fragile și fără de ajutor în esența ei.

Bine te-am găsit din nou, mic jurnal de buburuză. Te iau cu mine în noua lume.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Introspecții&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s