fata cu părul de foc

Prima rază de soare pătrunde sfioasă prin perdea şi-i învăluie pomeţii rozalii în sclipirea ei. Părul său, de culoarea căpşunii, se aşează imediat într-o coadă împletită. Zâmbeşte şi pleacă.large

«Sunt sigură că fiecare dintre noi s-a gândit, cel puţin o dată, la ce înseamnă viaţa. Pe lângă toate definiţiile complicate care i-au fost atribuite, viaţa e simplă. Mulţi spun că viaţa nu e perfectă, însă, în imperfecţiunea ei, viaţa e frumoasă. Iar fata cu părul roşu ştie asta.Păşeşte încrezătoare prin mulţime şi nu trece neobservată. Pentru prima dată am întâlnit-o într-o dimineaţă rece de martie şi de atunci o ştiu ca fiind „fata cu părul de foc”.      Îmi amintesc chiar şi acum, după atâţia ani, ochii ei cristalini şi căprui, îmi amintesc rochiţa înflorată ce o purta şi trandafirul crem aşezat gingaş în coada împletită. Nu i-am auzit niciodată vocea dar cred totuşi că e blândă şi calmă. Te vei întreba poate ca m-a captivat atât de mult la persoana ei. Nu ştiu. Ştiu doar că, din dimineaţa aceea am privit fiecare răsărit ca pe o minune. Fiecare zi reprezintă, din acea dimineaţă, o provocare pe care trebuie neapărat să o accept. Probabil că fata cu părul de foc nu m-a observat niciodată, insă pentru mine ea a fost una dintre cele mai importante lecţii pe care viaţa mi le-a dat. Aş putea spune chiar că este cea mai importantă lecţie pe care trebuie să o parcurgem. Acea lecţie numită optimism.

Dacă privim viaţa în ansamblu, am putea interpreta oricum. Depinde doar din  ce unghi privim, ce stare avem, ce simţim. Depinde de noi. Poate că viaţa e cel mai frumos lucru care ni se poate întâmpla. Sau poate că este singurul lucru care ni se întâmplă cu adevărat. În toată fuga noastră de a dobândi ce ne dorim, cu toţii facem un singur lucru. Trăim. Ne naştem. Suntem copii, tineri, părinţi, bunici. Cred că cel mai important este să învăţăm cum să ne bucurăm de toate acestea.

Fiecare stadiu al vieţii este frumos, dar totuşi cred că, de-a lungul timpului, cea mai regretată perioadă este cea a copilăriei. Începem să acumulăm informaţii esenţiale vieţii, ne formăm propria persoană raportându-ne la părinţii noştri. Suntem liberi, fără griji. Ne jucăm aproape toată ziua şi totul în jurul nostru e roz. Sau poate nu chiar roz, dar o culoare unică, cu o frumuseţe de nedescris; căci, după cum spunea Octavian Paler, „fericirea are uneori culoare simplă a unui cer spălăcit”. Cel mai mult îmi place la copilărie inocenţa pe care copii o poartă în privirea lor. Puţini dintre noi reuşesc să-şi păstreze această inocenţă, gingăşie pe parcursul întregii vieţi. Pe măsură ce creştem, chipurile ne devin mai serioase, privirile ne sunt mai furioase şi uităm să ne bucurăm de ceea ce contează cu adevărat. Sau cel puţin majoritatea.

Fata cu părul de foc zâmbea sincer, deşi era frig şi avea rochiţă, deşi cu siguranţă avea şi ea griji ce nu-i dădeau pace (avem cu toţii). Ştia cum să-şi păstreze inocenţa pe chip şi în suflet, ştia că viaţa e şi mai frumoasă dacă o privim zâmbind. Cândva mi-a spus că tot ce a făcut a fost să spere, să se gândească la faptul că, indiferent cât de greu ar fi acum, va fi bine. M-am trezit apoi cu gândul la vocea ei îmbietoare. Aveam 17 ani atunci. M-am gândit mult timp la vorbele ei şi am aşteptat-o şi-n alte seri, aveam multe întrebări să-i pun. N-am mai visat-o însă. Nu a mai apărut nici în vreo dimineaţă posomorâtă, nici în zilele calde. Timpul se scurgea prea repede şi am realizat că nu pot să aştept o viaţă pentru a primi răspunsurile la miile mele de întrebări. Aşa că am început, la fel ca tine, să aflu singură. Aveam nevoie de un scop în viaţă dar, mai întâi, trebuia să înţeleg viaţa.

Consider că adolescenţa e profund marcată de liceu, uneori chiar confundată cu această perioadă. Dacă în copilărie e atât de uşor să fii vesel, un adolescent este atât de sensibil încât îl poate afecta aproape orice. Îşi doreşte enorm de mult să fie tratat ca o persoană matură, să fie respectat şi, totodată, e terifiat de faptul că ar putea greşi. Am renunţat adeseori la unele lucruri pe care vroiam să le fac de frică. Frica de eşec este poate, sau cel puţin în cazul meu, cea mai mare teamă. O urmează însă, de foarte aproape, frica de ceilalţi, de părerile celorlalţi.

Nu ştiu dacă fata cu părul de foc se temea, sau dacă pentru ea totul părea uşor. În mintea mea, fusese şi ea cândva timidă. Se temuse şi ea de întuneric. Dar învăţase că frica este inutilă, că nu face decât să blocheze înflorirea propriilor noastre suflete, mărginindu-le. Această lecţie, pe care tot de la ea am învăţat-o, m-a pregătit pentru ceea ce avea să simt ulterior când, deşi nu-mi mai doream să fiu tratată ca un adult, era inevitabil, căci devenisem una dintre ei.

Cel de-al treilea stadiu al vieţii, maturitatea, cred că e cel în care fiinţa noastră se implineşte cu adevărat, urmând ca la bătrâneţe să acordăm o mai mare atenţie sufletului. Maturitatea, deşi poate părea grea, e şi frumoasă. Am avut norocul de a-mi întâlni iubirea pe când eram încă adolescentă, care sincer nu prea ştia ce vrea. Am observat că, pe măsură ce mă maturizam, iubirea începea să fie altfel. Pe lângă faptul că era din ce în ce mai mare, iubirea începea să îmi ofere securitate. Visam la căsuţa noastră, la familia noastră şi realizarea acestor vise a reprezentat împlinirea vieţii mele. Uneori, seara, stând la şemineu în braţele lui, mă gândeam oare ce face fata mea cu părul de foc. Mi-ar fi plăcut să o întâlnesc şi i-aş fi mulţumit, căci toată viaţa a fost mentorul meu. Da, mi-o amintesc şi acum, după atâţia ani, când deja stau şi-mi privesc nepoţeii ce aleargă  prin curte. Cred că şi ea este bunică acum, o bunicuţă veselă. Acum câteva zile, am văzut-o din nou, pentru câteva secunde, în visul meu. Nu am apucat să-i mulţumesc, dar revăzându-i chipul gingaş, am realizat că fata cu părul de foc nu a fost doar o lecţie din viaţa mea. Nu. Ea a fost însăşi şcoala, am învăţat prin ea cum să privesc viaţa. Ochii căprui erau ochii prin care am privit viaţa în faţă şi am spus clar că nu mă mai tem. Dacă vrei să înţelegi, gândeşte-te la ochii ei ca la băncile în care stai la şcoală. Părul ei a reprezentat, în tot acest timp, impulsul pe care fata cu părul de foc l-a aprins în mine, dorinţa de a deveni cineva. Insă nu ştiu ce înseamnă zâmbetul. Poate că e doar un zâmbet, care totuşi a stârnit în mintea şi sufletul meu, conotaţii misterioase. »

Soarele apusese de mult, iar fata cu părul de culoarea căpşunii şi obrăjorii îmbujoraţi adormise ca un îngeraş. Bunica se ridicase alene din scaun şi merse să închidă lumina. Simţea că undeva, înăuntrul ei, chiar existase cândva o fată cu părul roşu care să o înveţe  ce este bine în viaţă, însă, în seara asta, ea a fost cel mai bun personaj pentru nepoţica ei, care nu apucase să audă sfârşitul poveştii.

Anunțuri

12 gânduri despre &8222;fata cu părul de foc&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s